verbul „a fi” e creion ascuțit,
cu el mă hașurez ca să trăiesc;
constat că-mi ajunge un verb să exist,
substantivul, de azi mi-e facultativ.
…
iubesc „a fi”-ul prin care sunt,
nu doar lut, ci fapt și esență;
dar, mai presus de uimirea că sunt,
mă copleșește o taină anume:
„a fi” e doar infinitivul
pe care-l conjug ca să aflu uimită că “ești”.
— Rachela