Roșu saturat

mă urmarește obsesiv
mă caută persuasiv
mă lasă mut, contemplativ
culoarea roșu

un roșu cert și implulsiv
misterios, radioactiv,
mă încolțește recursiv
culoarea roșu

și tace comunicativ
în sinea sa de substantiv
subiect, în sine subiectiv
culoarea roșu

e sugestiv, exclamativ
cu fascinația-i sunt captiv
m-a copleșit definitiv
culoarea roșu

— Rachela

Să fie lumină

Să fie lumină mai simplu că niciodată;
în tremur de om
și-n clipe uitate.

Să fie lumină
și noaptea, în somn.
Senini să visăm idei luminate.

Să fie lumină
în trupuri de sticlă
umplute cu praf și șterse de vreme.

Și peste sincere idealuri,
să fie lumină, să fie poeme.
În inimi de carne să nască pasiunea catrene.

În bătaia luminii mă satur profund.
Mă spăl și-mi găsesc începutul.
Și laud de-a pururi pe-Acela
ce împreunat lumina cu lutul.

 

— Rachela

Caeli

Sunt fundamental singură.
Căutată ca idee și respinsă ca fapt.

Mic visător claustrofob.
Resemnat, pustiu, singular.

Aerul vostru îngust vă face fericiți.
Genialilor! Nesuferiților!

Lăsați-mă să vă respir aerul teluric, m-am plictisit de stele.

 

— Rachela

Planeta albastră, planeta mea

Pe planeta mea se nasc idei din izvorul a cine sunt eu. Pe planeta mea nu există bani sau vreun concept financiar. Totul este a tuturor și toți ne bucurăm în modul firesc în care am fost creați, de tot ce ne înconjoară.

Pe planeta mea, oamenii nu mint, nu înșeală și nu duc niciun gând rău până la capăt. Așa au învățat că e bine. Și este. Căci pe planeta mea nu s-a întâmplat nimic nefericit datorită acestui mod de gândire.

Întreaga planetă populată de oameni care emană miros de sinceritate și creativitate. De aia merge totul așa de bine. Fiindcă orice crează oamenii aceștia este cu totul transparent și vulnerabil – o parte din ei. Și numai astfel de creații stârnesc emoții care nu pot erupe în niciun alt fel din noi.

 

Pe planeta mea e în permanență toamnă. Așa am convenit eu să fie. Alegerea mea e simplă. Toamna e anotimpul sufletului. E unicul anotimp în care gândul se împletește cu emoția în mod miraculos. E anotimpul liniștii sufletești și plinătății trupești, și astfel de lucruri celebrăm pe planeta mea.

 

Pe planeta mea oamenii sunt orbi. A fost cea mai grea decizie pe care am luat-o. Am înțeles însă, că numai așa mintea va putea rămâne nepervertită de false standarde de frumusețe, preconcepții, dorințe deșarte și o focalizare mult prea externă care distrage de la ceea ce se află pe dinăuntru, ceea ce contează în adevăr.

Doresc totuși să nu-i privez pe oameni de frumosul naturii, de puritatea esteticului dădător de viață și sens. Așadar fiecare este capabil să-și creeze propriul univers estetic printr-o funcție unică a minții. E un concept abstract, imposibil de explicat din păcate, dar perfect funcțional și promit, complet satisfăcător pentru mințile și inimile noastre care se hrănesc cu frumos.

 

Există și durere. Nu voiam ca planeta mea să fie un glob paradisiac. Există durere ca oamenii să valorifice lucrurile bune și bucuria pe care o au.

De asemenea, durerea este esențială sănătății; în special sănătății minții, fiindcă am ajunge niște nebuni egoiști și superficiali în lipsa învățăturii vitale pe care numai durerea ne-o poate învăța. Până să am planeta mea, mă supăra teribil faptul că Dumnezeu îngăduie durere și suferință; și totuși, cat de vital este…

Înveți multe lucruri odată ce ai planeta ta.

 

Asta este planeta mea. Oameni care se uită direct în sufletele celorlalți fără ca să se împiedice de exterior. Artiști, oameni ai creației (aici intră și oamenii de știință, muncitori de rând și oricine, care prin ceea ce face, aduce ceva bun în lume). Oameni simpli care se bucură intens de viețile lor fără să se îngrijoreze de ziua de mâine.
Durerea ne învață și ne ține sănătoși. Ne doare, dar o prețuim.
Și în această sinceritate tomnatică, trăiesc. Da, cu-adevărat trăiesc.

Planeta mea e oricine iubește cu toată ființa lui pe cineva, într-o seară de octombrie.

 

— Rachela

IMG_6135

Nervi

Zgomotul ușilor trântite
când tu încă încerci să dormi.

Atunci când îți faci cafea
și îti dai seama că nu mai ai lapte.

Când vrei să asculți piesa pe care ai auzit-o în treacăt ieri,
dar nu ști cum se numește.

Când ai o întâlnire importantă,
dar blugii tăi preferați sunt la spălat.

Când te-ndrăgosteși nebunește,
și-n loc să fii euforic, stai întins pe podea și-ți dorești să mori.

— Rachela

1499248133657

Autoportret

Mă simt o poetă
Ușor indiscretă,
Copilă cu vise ‘ntro lume concretă.

Gândesc color,
Iubesc cu dor,
Sunt puțin dependentă de-a fi în control.

Am părul dens
Și simt intens;
Sunt îndrăgostită de lucruri cu sens.

Am ochi căprui,
Pe față pistrui,
Sunt a tuturor și-s a nimănui.

Sunt lucru mărunt,
Sunt doar amănunt,
Sunt om și mă bucur că sunt.

 

—Rachela

R3jun17-56

Tudor și căpșuni

 

Sunt ușoară și are rost să fiu aici.

Are sens să exiști doar când îți cauți limitele, când fugi după ele cu tălpi desculțe de copil fără aditivi și doar când cauți adevărul în smerenia copleșită de liniște, care te mântuie.

Sunt adânc lucrată și săturată cu ziua asta simplă de mai, care e cu totul obișnuită, cu totul neînsemnată. Așa o istorie zidesc zilele astea, fiindcă pe mine mă zidesc și îmi sapă încheieturile și lăuntrul.

Sunt fericită doar în compania sinelui meu; și nu într-un mod egoist, ci într-o cununie aievea cu părțile din mine care-s un pic mai aproape de Dumnezeu.

Numai în reflectarea asta, în care cauți fără să aștepți să fii săturat cu răspunsuri îți afli întregimea. Numai când cauți numai și numai de dragul căutării.

Dumnezeu nu poartă șosete. El călătorește desculț pe inimi de carne.

 

— RachelaIMG_4586

Studiu

IMG_5158

Mersul ei e sincer,tandru, ‘nduioșat,
tot ce vezi în ochii ei e-adevărat.
Pare ireal, trupu-i de Gerberă;
fascinat afirmi în șoaptă -ce himeră!

Ochii ei sunt oaze, locuri de-adăpost,
tot ce o compune are sens și rost;
cât e ea de blândă, dulce și fragilă!
Cum să n-o iubești temeinic?! – gingașă copilă!

O aduni acum din colțuri, o studiezi atent:
părul ei e negru și impertinent;
e feroce, iute, sub fața blajină,
nu încape îndoială – e felină!

Cine este oare ea ce mă privește?
Mintea mea s-o afle, tot nu reușește.
Ea nu e-un cuvânt, ea-i o paradigmă:
e himeră, e copilă, e felină, ce enigmă!

— Rachela

 

Eden

 

Geneză. Nimic, apoi tot.

Lumină din beznă și om din cenușă,

Femeie din coastă — etern paradis;

Sămânța plesnind în flori jucăușă;

…Mi-e dor de Eden, mi-e dor ca de-un vis.

 

— Rachela

IMG_5791

Despre umbre și sine

Astăzi e simplu. Astăzi e foarte simplu. Astăzi nu supraanalizez nimic. Astăzi mă uit.

Mă întâlnesc cu umbra mea pe peretele din stânga și o salut politicos. Ea nu mă cunoaște, ea pur și simplu este. eu nu o cunosc, doar o privesc. Suntem două entități diferite care semănăm. Ne aprobăm una pe alta neintenționat dar distanța dintre mine și perete ne face doi străini.

Văd cum lumina lămpii se joacă cu destinul, căci în valoarea luminii, sinele meu se împarte în două:
eu, cea care se vede, un soi de amestec de apă și încă o mână de lucruri; palpabil. Și o pată gri închis care seamănă cu mine, dar care nu poate fi cuprinsă, înțeleasă.
Lumina dă totul pe față.

Astăzi mi-a amintit cine sunt. O bucată de plastilină cu intenții bune. Iar pata gri închis de pe perete e tot ce e rău în mine.
Înainte sa aprind lampa, eu și pata gri eram un amestec omogen, iar acum suntem două lumi diferite. Lumina pune în valoare adevărul. Eu nu sunt umbra mea și ea nu e cine sunt eu.

Am zâmbit în șoaptă. Până și cei mai negri oameni strălucesc la lumină. Fiindcă la lumină răul din noi ne părăsește, și măcar pentru o clipă, suntem buni. Acum știu că lumina nu ne aparține. Fiindcă lumina e adevăr, iar Adevărul ne e Creator.

Astăzi e lumină. Astăzi e simplu.

 

— Rachela

1488308432504