diagnostic

Am vrut să scriu cu orice preț,
să rup tăcerea care mă mănâncă.
Am vrut să mântui golul pronunțat,
dar golul se mărește încă

Sunt impostoare, nu merit să scriu.
Dar nu știu care alta mi-e menirea…
În lipsa inspirației reale
nu fac decât să murdăresc hârtia.

Mi-aș da și viața pentru o idee,
un gând măcar, o constatare…
Mi se usucă ochii în orbite
și mâinile îmi plâng fără-ncetare.

Nici să mă internez nu pot;
ce să le spun?!
Că m-am îmbolnăvit de poezie?
Oricum, niciun remediu nu e bun,
am încercat la fiecare farmacie.

/

Plutesc așa, la infinit,
cu golul golului în mine,
încă sperând, tot așteptând
vreun antidot al inspirației depline.

Ce cadru trist, dar necesar:
bolnav, cu inima confuză,
cu ultima suflare chiar –
artistul – căutându-și muză.

— Rachela

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *