Dans cu prezentul

Prospețimea copleșitoare de nouă zi învăluie camera. Muzica din fundal rezonează în adins cu stările interioare. Se ridică o atmosferă de dans irezistibilă. Port șosete dar mă prefac că sunt desculță. S-ar zice că dansez singură, dar nu-i adevărat, dansez cu proiecția muzicii, cu o entitate enigmatică care pare să simtă cu mine. Afară e răcoare, dar în cameră alunecă un aer comod și cald. Mă simt bine. Nu știam cum se numește starea asta de bine, de emoții calde, simple și proaspete. Am stat să mă gândesc și cred că e pur și simplu trăirea prezentului. Nu am mai încercat-o până acum. E adevărat ce spun ceilalți; prezentul trebuie trăit ca să rămână în urma lui un trecut semnificativ. Dacă ne vedem de prezent, trecutul o să capete nuanțe calde și arome dulci, iar viitorul o să fie o irezistibilă aventură.

Muzica s-a oprit acum. Experiența trăirii prezentului mi s-a imprimat în inimă și în subconștient. Ea este acum nimic mai mult decât un gust care mi-a rămas pe cerul gurii; nimic mai mult decât o aromă a trecutului. Dar vă promit, e dulce și caldă.

— Rachela

image

Ceva diferit

Scriu.

Scriu pentru că nu pot să tac. Scriu pentru că dacă nu aș face-o aș exploda, m-aș ghemui și aș plânge lângă calorifer de frustrare. Doamne, ce bine e să scrii; parcă ți se ia bolovanul de pe inimă și poți exista încă vreo jumătate de oră; după care, firește, că va trebui să scrii din nou și din nou, până ce ți-ai turnat de tot sufletul pe hârtie. E terapeutic, serios. Nu știu cum am supraviețui fără cuvânt. Cuvântul a fost cel dintâi, mai înainte de noi. Cuvântul e creație, ba e Creatorul însuși. Ah, cuvântul trăiește și e veșnic și nu va trebui să trăim despărțiți de el niciodată. Ce gând liniștitor, ce ușurare. Poate într-o altă lume m-aș putea mărita cu cuvântul. De ce? Firește că nu m-aș putea plictisi de el; împreună am fi de neoprit. Dar normele lumii acesteia nu ne-ar permite niciodată un asemenea lucru. E în regulă presupun. Astfel mă voi afla în starea asta irecuperabilă de simplu îndrăgostit mereu; iar asta îmi va permite să scriu si mai mult și să iubesc și mai mult cuvântul. Da, presupun că nu e chiar așa de rău în cele din urmă.
Ah, e bine acum. Am epuizat cuvintele care se revoltau în lăuntrul meu să iasă. Nu-mi mai dădeau pace de vreo jumătate de oră încoace. Acum pot să îmi beau liniștită cafeaua pentru cel puțin încă jumătate de oră. Va trebui să las cuvintele să iasă din nou după aceea, sub o formă sau alta. Dar nu mă plâng. Ce-i mai frumos pe lumea asta ca și cuvântul?

— Gând de dimineață, de sub o pătură gri, cu un radiatior care bârâie liniștitor și o cafea pe jumătate terminată.

~ Rachela

image