Ceva diferit

Scriu.

Scriu pentru că nu pot să tac. Scriu pentru că dacă nu aș face-o aș exploda, m-aș ghemui și aș plânge lângă calorifer de frustrare. Doamne, ce bine e să scrii; parcă ți se ia bolovanul de pe inimă și poți exista încă vreo jumătate de oră; după care, firește, că va trebui să scrii din nou și din nou, până ce ți-ai turnat de tot sufletul pe hârtie. E terapeutic, serios. Nu știu cum am supraviețui fără cuvânt. Cuvântul a fost cel dintâi, mai înainte de noi. Cuvântul e creație, ba e Creatorul însuși. Ah, cuvântul trăiește și e veșnic și nu va trebui să trăim despărțiți de el niciodată. Ce gând liniștitor, ce ușurare. Poate într-o altă lume m-aș putea mărita cu cuvântul. De ce? Firește că nu m-aș putea plictisi de el; împreună am fi de neoprit. Dar normele lumii acesteia nu ne-ar permite niciodată un asemenea lucru. E în regulă presupun. Astfel mă voi afla în starea asta irecuperabilă de simplu îndrăgostit mereu; iar asta îmi va permite să scriu si mai mult și să iubesc și mai mult cuvântul. Da, presupun că nu e chiar așa de rău în cele din urmă.
Ah, e bine acum. Am epuizat cuvintele care se revoltau în lăuntrul meu să iasă. Nu-mi mai dădeau pace de vreo jumătate de oră încoace. Acum pot să îmi beau liniștită cafeaua pentru cel puțin încă jumătate de oră. Va trebui să las cuvintele să iasă din nou după aceea, sub o formă sau alta. Dar nu mă plâng. Ce-i mai frumos pe lumea asta ca și cuvântul?

— Gând de dimineață, de sub o pătură gri, cu un radiatior care bârâie liniștitor și o cafea pe jumătate terminată.

~ Rachela

image