Societatea unor termeni greșit definiți

Hipersensibil; hiper…sensibil. Prea sensibil? Sper că nu. există o categorie de oameni ziși “prea sensibili”. Prea sensibili în comparație cu ce? Insensibil? Probabil mă veți corecta spunând că există o normă, “normal-sensibil” care e bună, nici prea mult nici prea puțin. “E un echilibru sănătos” ar zice unii. Este?! Și dacă cu toții suntem hipersensibili? Cu toții avem cel puțin un lucru care oricât ar părea de mic din exterior, are puterea să facă haos din tot “echilibrul” și “normalitatea” noastră aparentă. Și firește că e așa. Nu-ți va lua mult să recunoști că ești de fapt un moale și un…hipersensibil în adâncul tău, fie doar într-un aspect al vieții tale, fie în mai multe.
N-ar fi atunci timpul să regândim puțin acest termen? Norma e dată de majoritate, adică de noi, de hipersensibilii care stau ascunși de frica prefixului “hiper”, care se pare că “nu dă bine”. Acum toți cei care s-au crezut prea sensibili înainte, o să afle că la fel simt și ceilalți oricât s-ar crede că nu-i așa.
Așa că “hipersensibil” acum egal “normal – sensibil”. Deci nu-i nicio rușine, ia te uită ce simplu ne-am conformat la normalitate.

— Rachela

img_7131

Descriere

Se numește suflet, încăpere aceea circulară care pare mică dar are de fapt spațiu nelimitat. O iluzie optică e sufletul. E adânc. Are pereți moi îmbrăcați în piele. Nu are o formă perfectă; este ușor neregulat și destul de zgâriat în interior. Trăiesc la mine în suflet vreo șapte-opt oameni și-un Dumnezeu. Miroase a scorțișoară mai tot timpul acolo.

Într-un colț, chinuite de durerile facerii se nasc gândurile și sentimentele. După ce vor crește mari vor popula întregul suflet. În colțul opus (firește, sufletul meu nu are colțuri, cum am zis, dar e mai ușor să explic elementele spațiale folosindu-ma de acest termen) se află un proiector, care proiectează imagini pe perete. Imagini calde și vii — amintirile. Nu toate sunt calde și vii, dar împreună ele toate au sens; iar ceea ce are sens e cald și viu.
Sufletul meu nu are ferestre, nu știu exact de ce, dar nu m-am gândit niciodată că ar avea nevoie. Ferestrele lui sunt inimile celor șapte-opt oameni care trăiesc acolo. Nu are uși. Ar fi teribil de periculos să aibă oricine acces. Toți locuitorii sufletului meu s-au născut și au crescut din suflet, nu au intrat în el în vreun fel.
Sentimentele mai fac dezordine câteodată, dar în mare parte e ordine și liniște în suflet. Mai apar ocazional, sau chiar des (în funcție de sezon) paraziții (frica și deznădejdea) care vor cu orice preț să îmi îmbolnăvească gândurile.
Deobicei reușesc să îi omor la timp, dar uneori produc pagube mari în suflet. De acolo se trag zgârieturile de pe pereți. Dar nu și cele adânci. Alea sunt la oameni care au locuit odată în suflet, de fapt doar niște nomazi care voiau să închirieze încăperea pentru o scurtă perioadă. N-au stat prea mult dar au lăsat dezordine și daune în urma lor. De atunci nici nu mai închiriez, se merită prea puțin.
Deci, ca să recapitulăm, sufletul meu e o încăpere circulară în care locuiesc șapte-opt oameni și-un Dumnezeu.

— Rachela

 

image

Din zorii inimii

Diminețile au felul lor de a-și face simțită prezența în suflete. Eu cel puțin simt când e noapte și când e dimineață la mine-n lăuntru.
Dimineața asta se adâncește în mine; nu știu de ce. O simt în oase și în bătăile inimii. Miroase a suflete proaspete și inimi blânde. Trupurile se umplu de lumină astă-dimineață.
Cât de plini de întuneric am fi fără lumina vindecătoare a zilei. Cât de negri și goi am fi cu toții. Ce caldă e lumina, ce pură e și ce puțin o merită întunericul din noi.
Miroase a oameni îndrăgostiți în dimineața asta. Fiecare de altcineva, sau unul de celălalt. Numai eu îndrăgostită de lumină. Ce pace, ce gust inedit, ce farmec.

\Analizând proiecția luminii de pe geamul din sala 73, de dimineață, la ora 9:27\

—Rachela

image

Dans cu prezentul

Prospețimea copleșitoare de nouă zi învăluie camera. Muzica din fundal rezonează în adins cu stările interioare. Se ridică o atmosferă de dans irezistibilă. Port șosete dar mă prefac că sunt desculță. S-ar zice că dansez singură, dar nu-i adevărat, dansez cu proiecția muzicii, cu o entitate enigmatică care pare să simtă cu mine. Afară e răcoare, dar în cameră alunecă un aer comod și cald. Mă simt bine. Nu știam cum se numește starea asta de bine, de emoții calde, simple și proaspete. Am stat să mă gândesc și cred că e pur și simplu trăirea prezentului. Nu am mai încercat-o până acum. E adevărat ce spun ceilalți; prezentul trebuie trăit ca să rămână în urma lui un trecut semnificativ. Dacă ne vedem de prezent, trecutul o să capete nuanțe calde și arome dulci, iar viitorul o să fie o irezistibilă aventură.

Muzica s-a oprit acum. Experiența trăirii prezentului mi s-a imprimat în inimă și în subconștient. Ea este acum nimic mai mult decât un gust care mi-a rămas pe cerul gurii; nimic mai mult decât o aromă a trecutului. Dar vă promit, e dulce și caldă.

— Rachela

image

Ceva diferit

Scriu.

Scriu pentru că nu pot să tac. Scriu pentru că dacă nu aș face-o aș exploda, m-aș ghemui și aș plânge lângă calorifer de frustrare. Doamne, ce bine e să scrii; parcă ți se ia bolovanul de pe inimă și poți exista încă vreo jumătate de oră; după care, firește, că va trebui să scrii din nou și din nou, până ce ți-ai turnat de tot sufletul pe hârtie. E terapeutic, serios. Nu știu cum am supraviețui fără cuvânt. Cuvântul a fost cel dintâi, mai înainte de noi. Cuvântul e creație, ba e Creatorul însuși. Ah, cuvântul trăiește și e veșnic și nu va trebui să trăim despărțiți de el niciodată. Ce gând liniștitor, ce ușurare. Poate într-o altă lume m-aș putea mărita cu cuvântul. De ce? Firește că nu m-aș putea plictisi de el; împreună am fi de neoprit. Dar normele lumii acesteia nu ne-ar permite niciodată un asemenea lucru. E în regulă presupun. Astfel mă voi afla în starea asta irecuperabilă de simplu îndrăgostit mereu; iar asta îmi va permite să scriu si mai mult și să iubesc și mai mult cuvântul. Da, presupun că nu e chiar așa de rău în cele din urmă.
Ah, e bine acum. Am epuizat cuvintele care se revoltau în lăuntrul meu să iasă. Nu-mi mai dădeau pace de vreo jumătate de oră încoace. Acum pot să îmi beau liniștită cafeaua pentru cel puțin încă jumătate de oră. Va trebui să las cuvintele să iasă din nou după aceea, sub o formă sau alta. Dar nu mă plâng. Ce-i mai frumos pe lumea asta ca și cuvântul?

— Gând de dimineață, de sub o pătură gri, cu un radiatior care bârâie liniștitor și o cafea pe jumătate terminată.

~ Rachela

image