Eden

 

Geneză. Nimic, apoi tot.

Lumină din beznă și om din cenușă,

Femeie din coastă — etern paradis;

Sămânța plesnind în flori jucăușă;

…Mi-e dor de Eden, mi-e dor ca de-un vis.

 

— Rachela

IMG_5791

Despre umbre și sine

Astăzi e simplu. Astăzi e foarte simplu. Astăzi nu supraanalizez nimic. Astăzi mă uit.

Mă întâlnesc cu umbra mea pe peretele din stânga și o salut politicos. Ea nu mă cunoaște, ea pur și simplu este. eu nu o cunosc, doar o privesc. Suntem două entități diferite care semănăm. Ne aprobăm una pe alta neintenționat dar distanța dintre mine și perete ne face doi străini.

Văd cum lumina lămpii se joacă cu destinul, căci în valoarea luminii, sinele meu se împarte în două:
eu, cea care se vede, un soi de amestec de apă și încă o mână de lucruri; palpabil. Și o pată gri închis care seamănă cu mine, dar care nu poate fi cuprinsă, înțeleasă.
Lumina dă totul pe față.

Astăzi mi-a amintit cine sunt. O bucată de plastilină cu intenții bune. Iar pata gri închis de pe perete e tot ce e rău în mine.
Înainte sa aprind lampa, eu și pata gri eram un amestec omogen, iar acum suntem două lumi diferite. Lumina pune în valoare adevărul. Eu nu sunt umbra mea și ea nu e cine sunt eu.

Am zâmbit în șoaptă. Până și cei mai negri oameni strălucesc la lumină. Fiindcă la lumină răul din noi ne părăsește, și măcar pentru o clipă, suntem buni. Acum știu că lumina nu ne aparține. Fiindcă lumina e adevăr, iar Adevărul ne e Creator.

Astăzi e lumină. Astăzi e simplu.

 

— Rachela

1488308432504

Detaliu viu

Ia-mă și fă-mă bucată cu bucată din sincere gesturi. Nu vreau să mai fiu nimic care nu e adevărat. Tu știi cum să desfaci și să pui la loc. Rupe peceți de frică și suspin și adu val de blândețe peste mâinile bătrâne de dor.

Scriu în taina nopții fiindcă găsesc necesar să mă uit în oglindă, adică în suflet. Să caut ce e încă mort și se ține de mine. Eu nu vreau decât viață. Așa că stinge lacrimile și șterge privirile înfricoșate. Mă vreau vie.

 

— Rachela

1486677773088

Încheiere

1497117965525

Și vine sfârșitul în mine,
Și vine sfârșitul în noi.
Fugim toți de-a noastră trăire,
Sperând să găsim nemurire,
Iubirea căutând în neștire,
Și iată că toți suntem goi.
Buimaci resimțim încheierea;
Ne temem, fugim și urlăm.
Ce mare și largă-i căderea,
În suflet îmi fierbe durerea,
Iubirea nu e nicăierea,
Și nu mai e timp s-o aflăm.
Ce noapte, ce iad, ce furtună
Sfârșitul coboară grăbit.
Și soarele-ncepe s-apună
Și toată-omenirea-mpreună
Se vaită și strigă nebună.
Iubirea nu-i de găsit.
Și vine sfârșitul în mine,
Și vine sfârșitul în noi.
Fugim toți de-a noastră trăire,
Sperând să găsim nemurire,
Iubirea căutând în neștire,
Și iată că toți suntem goi.

— Rachela

Dezechilibre

Dezechilibre. Peste tot. Oamenii se calcă în picioare pe ei înșiși.

Oamenii de o bunătate și onestitate ireproșabilă azi dezvăluie petele negre pe care până acum le țineau ascunse. Cei mai lași oameni pe care i-ai cunoscut de-a lungul vieții tale, azi își dau viața pentru cauze nobile și luptă pentru adevăr și dreptate cu orice preț. Oamenii plini de cruzime și egoism acum împart bomboane copiilor săraci. Infractorii își pun singuri cătușele pe mâini, nebunii din spitale încep să judece, și până și preaocupații oameni de afaceri ai secolului 21, azi se îndrăgostesc.

Plouă invers. Toată lumea e în apogeul propriei crize existențiale și toți fug de colo colo fără direcție. E un peisaj înfiorător și fascinant. Totul se destramă și curge în viteză spre un mare final apocaliptic.
Peisajul dezechilibrat îmi trezește o vagă amintire din copilărie, un spectacol de circ. Zâmbesc și plâng. Ce ființă înfiorătoare – omul.

— Rachela

img_8316

Motive


Mă uit la mine și mă văd alcătuită din motive. Motive de iubire, speranță și durere. Mă uit în mine și văd că sunt alcătuită din trup, suflet și din motive personale. Iubire, speranță și suflet le notăm cu plus; durere, trup și motive personale le notăm cu minus din considerente mai mult sau mai puțin evidente. Până acum avem 3 – 3 =0. Mă uit În cameră și găsesc opt motive de stres. Mă uit pe fereastră și găsesc nouă motive de pace. Mă uit la viața mea și găsesc o mie patru sute treizeci și două de motive de nemulțumire. Privind din nou la viața mea găsesc cel puțin o mie patru sute treizeci și trei de motive de mulțumire. Dacă trag linia nu mai rămâne mare lucru. E o simplă operație. Rămân la urmă doar cu un motiv de pace și unul de mulțumire; nu e cine știe ce.

Caut motive noi în oglinda de pe perete dar găsesc zero. Să fie oare îndeajuns să ai doar două motive să trăiești? Vocea îmi tremură și plâng. Adorm cu obrajii umezi și dimineața mă trezesc cu ei la fel.

Cobor scările și intru în bucătărie. Mă așteaptă o cafea cu lapte și un mic dejun cald. Îmi ridic privirea. Mă uit în ochii tatălui meu și motivele de a trăi tind la infinit.

— Rachela

 

img_7541

Societatea unor termeni greșit definiți

Hipersensibil; hiper…sensibil. Prea sensibil? Sper că nu. există o categorie de oameni ziși “prea sensibili”. Prea sensibili în comparație cu ce? Insensibil? Probabil mă veți corecta spunând că există o normă, “normal-sensibil” care e bună, nici prea mult nici prea puțin. “E un echilibru sănătos” ar zice unii. Este?! Și dacă cu toții suntem hipersensibili? Cu toții avem cel puțin un lucru care oricât ar părea de mic din exterior, are puterea să facă haos din tot “echilibrul” și “normalitatea” noastră aparentă. Și firește că e așa. Nu-ți va lua mult să recunoști că ești de fapt un moale și un…hipersensibil în adâncul tău, fie doar într-un aspect al vieții tale, fie în mai multe.
N-ar fi atunci timpul să regândim puțin acest termen? Norma e dată de majoritate, adică de noi, de hipersensibilii care stau ascunși de frica prefixului “hiper”, care se pare că “nu dă bine”. Acum toți cei care s-au crezut prea sensibili înainte, o să afle că la fel simt și ceilalți oricât s-ar crede că nu-i așa.
Așa că “hipersensibil” acum egal “normal – sensibil”. Deci nu-i nicio rușine, ia te uită ce simplu ne-am conformat la normalitate.

— Rachela

img_7131

Descriere

Se numește suflet, încăpere aceea circulară care pare mică dar are de fapt spațiu nelimitat. O iluzie optică e sufletul. E adânc. Are pereți moi îmbrăcați în piele. Nu are o formă perfectă; este ușor neregulat și destul de zgâriat în interior. Trăiesc la mine în suflet vreo șapte-opt oameni și-un Dumnezeu. Miroase a scorțișoară mai tot timpul acolo.

Într-un colț, chinuite de durerile facerii se nasc gândurile și sentimentele. După ce vor crește mari vor popula întregul suflet. În colțul opus (firește, sufletul meu nu are colțuri, cum am zis, dar e mai ușor să explic elementele spațiale folosindu-ma de acest termen) se află un proiector, care proiectează imagini pe perete. Imagini calde și vii — amintirile. Nu toate sunt calde și vii, dar împreună ele toate au sens; iar ceea ce are sens e cald și viu.
Sufletul meu nu are ferestre, nu știu exact de ce, dar nu m-am gândit niciodată că ar avea nevoie. Ferestrele lui sunt inimile celor șapte-opt oameni care trăiesc acolo. Nu are uși. Ar fi teribil de periculos să aibă oricine acces. Toți locuitorii sufletului meu s-au născut și au crescut din suflet, nu au intrat în el în vreun fel.
Sentimentele mai fac dezordine câteodată, dar în mare parte e ordine și liniște în suflet. Mai apar ocazional, sau chiar des (în funcție de sezon) paraziții (frica și deznădejdea) care vor cu orice preț să îmi îmbolnăvească gândurile.
Deobicei reușesc să îi omor la timp, dar uneori produc pagube mari în suflet. De acolo se trag zgârieturile de pe pereți. Dar nu și cele adânci. Alea sunt la oameni care au locuit odată în suflet, de fapt doar niște nomazi care voiau să închirieze încăperea pentru o scurtă perioadă. N-au stat prea mult dar au lăsat dezordine și daune în urma lor. De atunci nici nu mai închiriez, se merită prea puțin.
Deci, ca să recapitulăm, sufletul meu e o încăpere circulară în care locuiesc șapte-opt oameni și-un Dumnezeu.

— Rachela

 

image

Din zorii inimii

Diminețile au felul lor de a-și face simțită prezența în suflete. Eu cel puțin simt când e noapte și când e dimineață la mine-n lăuntru.
Dimineața asta se adâncește în mine; nu știu de ce. O simt în oase și în bătăile inimii. Miroase a suflete proaspete și inimi blânde. Trupurile se umplu de lumină astă-dimineață.
Cât de plini de întuneric am fi fără lumina vindecătoare a zilei. Cât de negri și goi am fi cu toții. Ce caldă e lumina, ce pură e și ce puțin o merită întunericul din noi.
Miroase a oameni îndrăgostiți în dimineața asta. Fiecare de altcineva, sau unul de celălalt. Numai eu îndrăgostită de lumină. Ce pace, ce gust inedit, ce farmec.

\Analizând proiecția luminii de pe geamul din sala 73, de dimineață, la ora 9:27\

—Rachela

image

Dans cu prezentul

Prospețimea copleșitoare de nouă zi învăluie camera. Muzica din fundal rezonează în adins cu stările interioare. Se ridică o atmosferă de dans irezistibilă. Port șosete dar mă prefac că sunt desculță. S-ar zice că dansez singură, dar nu-i adevărat, dansez cu proiecția muzicii, cu o entitate enigmatică care pare să simtă cu mine. Afară e răcoare, dar în cameră alunecă un aer comod și cald. Mă simt bine. Nu știam cum se numește starea asta de bine, de emoții calde, simple și proaspete. Am stat să mă gândesc și cred că e pur și simplu trăirea prezentului. Nu am mai încercat-o până acum. E adevărat ce spun ceilalți; prezentul trebuie trăit ca să rămână în urma lui un trecut semnificativ. Dacă ne vedem de prezent, trecutul o să capete nuanțe calde și arome dulci, iar viitorul o să fie o irezistibilă aventură.

Muzica s-a oprit acum. Experiența trăirii prezentului mi s-a imprimat în inimă și în subconștient. Ea este acum nimic mai mult decât un gust care mi-a rămas pe cerul gurii; nimic mai mult decât o aromă a trecutului. Dar vă promit, e dulce și caldă.

— Rachela

image