Blog

{ ONE SPLIT SECOND }

We are desperately, fully and completely longing for what is relatable. We need to hear the thoughts that we never dare to speak, articulated by someone else. Simple, messy, abstract or explicit.

We hide our sadness for so long…
But in that moment, for one split second, we feel the sadness of someone else meeting our own and suddenly we don’t feel alone.
What a glorious masterpiece that is.

— Hela

fără titlu

fie-vă milă 
de un om 
care nu mai știe să scrie.

nu mă mai ascultă cuvintele.
eu nu mai știu cum 
să le ascult pe ele.

m-am înstrăinat de propriile emoții
și nu le mai înțeleg, 
nu le mai văd, nu le mai știu.

le caut cu foame și disperare, 
în pagini albe, 
în oamenii din jur, 
în verdele dealurilor,
în propriile palme și în orice lucru sau loc 
care-mi aducea odată vreo simțire.

și nu-s.

încerc să îmi confecționez imitații, 
să găsesc substituenți. 
să-mi fabric singură cumva, ceva, orice,
care să stârnească în mine vreo urmă de simț.

nu mai simt natural, intens, neîntrerupt.
simt stângaci, aleatoriu 
și lipsit de plinătate.

am încercat așa de mult să nu mă mai las pradă emoțiilor,
încât le-am omorât de tot.
erau locul meu familiar unde știam cine sunt,
originea oricărei creații care ieșea din mine, 
începutul meu.

fie-vă milă de un om
care nu mai are casă.


11.01.2019

— Rachela

vreau de la început

Învață-mă să simt iarăși. Să simt necontaminat. Să respir ca și cum acum ar fi întâia oară. Trebuie să mă reînveți totul. Să o luăm de la capăt. Să mă întorc în pântece ca să exist de la început. Nu există altă variantă.
Orice reinventare, orice regenerare sunt insuficient de radicale.

E necesar să călătoresc înapoi la contactul dintre cele 2 lumi, la primul meu sfert de secundă. De fapt, înainte de sfertul primordial.
Mă întorc la sfertul de dinainte de primul sfert, când totul era mai simplu. Când în bezna neființei era liniște. Și-n liniștea aceea asurzitoare, trebuie că era mult sens. 
Vreau să capăt sens. Atât de mult sens încât totul, totul, până și monștrii de frică din miez de noapte să aibă sens.

Nu poți măcar odată să sfidezi legile naturii de dragul meu?!


— Rachela

pentru Iulia / la 20

ca o ploaie rece și neașteptată,
ca un explorator cu inima însetată,
ca cel mai înalt vârf de munte încă neajuns,
așa e ea, cu ochii plini de dor și de sclipiri, cu aripi de curaj și visuri de copil. 

pe scurt: 
ea e când te uiți direct la soare și în loc să te doară ochii, te umpli de lumină.


— Rachela

castles

There is so much that remains unsaid. I wonder where we hide it all. 

Behold, the ever so raw and messy void of what we think or feel but never say. What a place that must be…where billions of “I love you’s” go to die, where tens of thousands of apologies lay, where uncountable tears are burried.
How strange…that such meaningful, real things become the building blocks of the castles of pain we build for ourselves, only because we don’t have the courage to let them see the light.
Our tired, bitter hearts, full to the brim with the poison of fear. 

What would it take for you to have the courage to say you love someone, even with the risk of not being loved in return? What would it cost you to apologize for the wounds you’ve left?
What is keeping you from letting go of the tears you’ve held on to for so long?

Who are you inside your castle?

I urge you to open the windows of your castle, to experience the life changing light of being vulnerable.

/

— Hela

she

I promise you she was the ocean…and I promise you she couldn’t be described otherwise.

First, you are drawn to her out of curiosity, subtle interest. But as you get closer and closer, you are ambushed by her waves; strong, deep, lively, but undoubtably sweet and beautiful waves.
Once you are sinking deeper and deeper within her, you can’t stop; actually, you don’t want to. For she is a metamorphosis of colors and songs, and the deeper you sink into her, the more you realise that leaving the shore was the greatest thing you had ever done. 

I promise you she was the ocean.. 

— Hela