Blog

fără titlu

fie-vă milă 
de un om 
care nu mai știe să scrie.

nu mă mai ascultă cuvintele.
eu nu mai știu cum 
să le ascult pe ele.

m-am înstrăinat de propriile emoții
și nu le mai înțeleg, 
nu le mai văd, nu le mai știu.

le caut cu foame și disperare, 
în pagini albe, 
în oamenii din jur, 
în verdele dealurilor,
în propriile palme și în orice lucru sau loc 
care-mi aducea odată vreo simțire.

și nu-s.

încerc să îmi confecționez imitații, 
să găsesc substituenți. 
să-mi fabric singură cumva, ceva, orice,
care să stârnească în mine vreo urmă de simț.

nu mai simt natural, intens, neîntrerupt.
simt stângaci, aleatoriu 
și lipsit de plinătate.

am încercat așa de mult să nu mă mai las pradă emoțiilor,
încât le-am omorât de tot.
erau locul meu familiar unde știam cine sunt,
originea oricărei creații care ieșea din mine, 
începutul meu.

fie-vă milă de un om
care nu mai are casă.


11.01.2019

— Rachela

vreau de la început

Învață-mă să simt iarăși. Să simt necontaminat. Să respir ca și cum acum ar fi întâia oară. Trebuie să mă reînveți totul. Să o luăm de la capăt. Să mă întorc în pântece ca să exist de la început. Nu există altă variantă.
Orice reinventare, orice regenerare sunt insuficient de radicale.

E necesar să călătoresc înapoi la contactul dintre cele 2 lumi, la primul meu sfert de secundă. De fapt, înainte de sfertul primordial.
Mă întorc la sfertul de dinainte de primul sfert, când totul era mai simplu. Când în bezna neființei era liniște. Și-n liniștea aceea asurzitoare, trebuie că era mult sens. 
Vreau să capăt sens. Atât de mult sens încât totul, totul, până și monștrii de frică din miez de noapte să aibă sens.

Nu poți măcar odată să sfidezi legile naturii de dragul meu?!


— Rachela

pentru Iulia / la 20

ca o ploaie rece și neașteptată,
ca un explorator cu inima însetată,
ca cel mai înalt vârf de munte încă neajuns,
așa e ea, cu ochii plini de dor și de sclipiri, cu aripi de curaj și visuri de copil. 

pe scurt: 
ea e când te uiți direct la soare și în loc să te doară ochii, te umpli de lumină.


— Rachela

castles

There is so much that remains unsaid. I wonder where we hide it all. 

Behold, the ever so raw and messy void of what we think or feel but never say. What a place that must be…where billions of “I love you’s” go to die, where tens of thousands of apologies lay, where uncountable tears are burried.
How strange…that such meaningful, real things become the building blocks of the castles of pain we build for ourselves, only because we don’t have the courage to let them see the light.
Our tired, bitter hearts, full to the brim with the poison of fear. 

What would it take for you to have the courage to say you love someone, even with the risk of not being loved in return? What would it cost you to apologize for the wounds you’ve left?
What is keeping you from letting go of the tears you’ve held on to for so long?

Who are you inside your castle?

I urge you to open the windows of your castle, to experience the life changing light of being vulnerable.

/

— Hela

she

I promise you she was the ocean…and I promise you she couldn’t be described otherwise.

First, you are drawn to her out of curiosity, subtle interest. But as you get closer and closer, you are ambushed by her waves; strong, deep, lively, but undoubtably sweet and beautiful waves.
Once you are sinking deeper and deeper within her, you can’t stop; actually, you don’t want to. For she is a metamorphosis of colors and songs, and the deeper you sink into her, the more you realise that leaving the shore was the greatest thing you had ever done. 

I promise you she was the ocean.. 

— Hela

sferturi imprecise și întâlnirea cu celălalt

// am găsit chestia asta pe care am scris-o anul trecut prin vară.
.
.
.

Uneori mă simt ca o grămadă nesortată de dorințe imprecise.

La nivel macro, lucrurile au sens, dar în mine e o zonă de gri existențial. Știu unde mă îndrept și ce caut, știu unde trebuie să ajung la final de zi. Am chiar claritate legat de ore, dar mă pierd în fragmente, în profunzimi de sferturi de secundă și nu mai pot ieși.
Tânjesc după contemplare adâncă și gânduri complete, dar totul se dizolvă, se disociază, se amestecă…și nu mai știu mâna de cap sau bătăile inimii de bătaia vântului.
Sunt imprecizie de sus până jos. Nu știu ce vreau, nu pot să gândesc cu claritate legat de nimic.
Jumătăți de idei și colțuri de păreri mi se învârt în cercuri veșnice în cap și nu se duc nicăieri. Nu le pot cuprinde sau distinge. 

Apoi parcă e mai bine. Când ies din sfert. Când vorbesc cu cineva…
Ideile întregi ale altora mă ajută să lipesc din bucăți. Formulările prin cuvânt ale interiorității altcuiva îmi dau iar contur.

Îmi place nespus singură, dar cât de sănătos, cât de altfel de a fi, cât de neînțeles de măreață e întâlnirea cu celălalt.

Împărtășirea cu celălalt m-a salvat de atâtea ori de mine.

— Rachela

tale of the shadow

  • What is this obsession you have with the human face? Asked the Shadow.
  • I don’t know, I cannot explain what it means to me. Not in words, nor in gestures. It terrifies me, it haunts me, it moves me, I cannot escape it, nor do I want to.
  • Why do you draw it? Pressed the Shadow.
  • How can I not? What do you do when something makes so much sense to you, when somehow, all your thoughts and ideas stem from the emotions behind it? Isn’t it perhaps necessary to capture, to study, to honor that which won’t uncover the mystery it holds?
  • Do you ever draw yourself? The Shadow added.
  • No. I haven’t been able to so far. The face…It is something I’ve always been able to uncover. It is like a complex map of emotion, a history of events, and a window into something so much deeper…something hidden…so sacred, it cannot be uttered in words. I don’t like getting so up close with myself. Not out of fear, but out of the wonder I like to keep untainted by the filter of my subjective rationale. We all deserve to keep some things undiscovered, even of ourselves, to ourselves.
  • Perhaps you are a slave to it then? To this idea. What happens when you exhaust it? The Shadow said curiously.
  • When I do exhaust it, I will draw and contemplate hands, then feet, then elbows, and so on. They are all just reflections of the face really. They have a “face of their own”, absolutely unique and so violently alive.
  • What’s wrong with nature? Don’t you ever just draw trees or flowers? Shadow insisted
  • Hardly. They don’t bring emotion out of me…I do not know why. To me, they are just a backdrop for the human existence; beautiful, but absurd without it.

Shadow curled up in a ball and uttered:

  • What happens to the shadow? The shadow of this human, what do you make of that? 
  • The shadow is eternaly unknowable, unquestionable. I can only say that it promises to be many things but never really is any of those things. I will tell you if I ever shed any light on…the shadow.
  • I wonder if this shadow is the actual point, the Shadow whispered. Have you been looking in the right place? Or are you seeing only what your sight is able to grasp? What if the human figure itself is merely a projection of this enigma? Perhaps only a small, tangible, knowable glimpse into the depth of this “black hole” you call a shadow.

Her words struck me, and I was never quite the same.

— Hela