sferturi imprecise și întâlnirea cu celălalt

// am găsit chestia asta pe care am scris-o anul trecut prin vară.
.
.
.

Uneori mă simt ca o grămadă nesortată de dorințe imprecise.

La nivel macro, lucrurile au sens, dar în mine e o zonă de gri existențial. Știu unde mă îndrept și ce caut, știu unde trebuie să ajung la final de zi. Am chiar claritate legat de ore, dar mă pierd în fragmente, în profunzimi de sferturi de secundă și nu mai pot ieși.
Tânjesc după contemplare adâncă și gânduri complete, dar totul se dizolvă, se disociază, se amestecă…și nu mai știu mâna de cap sau bătăile inimii de bătaia vântului.
Sunt imprecizie de sus până jos. Nu știu ce vreau, nu pot să gândesc cu claritate legat de nimic.
Jumătăți de idei și colțuri de păreri mi se învârt în cercuri veșnice în cap și nu se duc nicăieri. Nu le pot cuprinde sau distinge. 

Apoi parcă e mai bine. Când ies din sfert. Când vorbesc cu cineva…
Ideile întregi ale altora mă ajută să lipesc din bucăți. Formulările prin cuvânt ale interiorității altcuiva îmi dau iar contur.

Îmi place nespus singură, dar cât de sănătos, cât de altfel de a fi, cât de neînțeles de măreață e întâlnirea cu celălalt.

Împărtășirea cu celălalt m-a salvat de atâtea ori de mine.

— Rachela

tale of the shadow

  • What is this obsession you have with the human face? Asked the Shadow.
  • I don’t know, I cannot explain what it means to me. Not in words, nor in gestures. It terrifies me, it haunts me, it moves me, I cannot escape it, nor do I want to.
  • Why do you draw it? Pressed the Shadow.
  • How can I not? What do you do when something makes so much sense to you, when somehow, all your thoughts and ideas stem from the emotions behind it? Isn’t it perhaps necessary to capture, to study, to honor that which won’t uncover the mystery it holds?
  • Do you ever draw yourself? The Shadow added.
  • No. I haven’t been able to so far. The face…It is something I’ve always been able to uncover. It is like a complex map of emotion, a history of events, and a window into something so much deeper…something hidden…so sacred, it cannot be uttered in words. I don’t like getting so up close with myself. Not out of fear, but out of the wonder I like to keep untainted by the filter of my subjective rationale. We all deserve to keep some things undiscovered, even of ourselves, to ourselves.
  • Perhaps you are a slave to it then? To this idea. What happens when you exhaust it? The Shadow said curiously.
  • When I do exhaust it, I will draw and contemplate hands, then feet, then elbows, and so on. They are all just reflections of the face really. They have a “face of their own”, absolutely unique and so violently alive.
  • What’s wrong with nature? Don’t you ever just draw trees or flowers? Shadow insisted
  • Hardly. They don’t bring emotion out of me…I do not know why. To me, they are just a backdrop for the human existence; beautiful, but absurd without it.

Shadow curled up in a ball and uttered:

  • What happens to the shadow? The shadow of this human, what do you make of that? 
  • The shadow is eternaly unknowable, unquestionable. I can only say that it promises to be many things but never really is any of those things. I will tell you if I ever shed any light on…the shadow.
  • I wonder if this shadow is the actual point, the Shadow whispered. Have you been looking in the right place? Or are you seeing only what your sight is able to grasp? What if the human figure itself is merely a projection of this enigma? Perhaps only a small, tangible, knowable glimpse into the depth of this “black hole” you call a shadow.

Her words struck me, and I was never quite the same.

— Hela

brioșe cu ciocolată

500g de păreri de rău
200g de promisiuni goale
4 vorbe dulci
2 lingurițe de “sunt aici pentru tine”
1 lingură de extract de absență
2 pliculețe de complimente
3 amăgiri mici
confuzie cât cuprinde

Se încălzește cuptorul la 180 de grade și se amestecă ingredientele de mai sus în ordinea menționată.

Blatul se toarnă în tava pregătită cu hârtie de copt și se pune la cuptor.

A se scoate din cuptor după 45 minute sau când blatul are o ușoară nuanță de sinceritate.

–Rachela

criză de verb

încercăm să surprindem natura în fotografii,
dar nu ne mai surprinde nimic.
îl căutăm azi pe ‘a fi’ în celelalte lucruri vii,
fiindc-al nostru verb existențial 
e mult prea obosit să ne mai țină.

noi nu fotografiem ca să surprindem natura, 
ci ca să imortalizam unicul moment
în care avem siguranța că mai suntem.
căci nu suntem siguri, 
nu suntem siguri…

— Rachela

iubitul-plantă iluzie

în sinele meu prăfuit,
în bezna inimii mele te-am găsit.

te-am ținut captiv,
ai fost planta mea favorită, udată excesiv.

erai prea prețios,
și de frică să nu te usuci, te-am hidratat cu speranțe.

te-am iubit;
la umbra ideilor tale m-am regăsit.

erai totul,
exact așa cum te-am visat.

m-am apropiat,
și privindu-te în ochi, mă vedeam mai clar ca-ntro oglindă.

suspect.

ah, tu nu ești tu.
tu ești o simplă dorință ieșită din contur.

o simplă curiozitate udată excesiv;
o simplă iluzie în carne, oase și păreri.

— Rachela

diagnostic

Am vrut să scriu cu orice preț,
să rup tăcerea care mă mănâncă.
Am vrut să mântui golul pronunțat,
dar golul se mărește încă

Sunt impostoare, nu merit să scriu.
Dar nu știu care alta mi-e menirea…
În lipsa inspirației reale
nu fac decât să murdăresc hârtia.

Mi-aș da și viața pentru o idee,
un gând măcar, o constatare…
Mi se usucă ochii în orbite
și mâinile îmi plâng fără-ncetare.

Nici să mă internez nu pot;
ce să le spun?!
Că m-am îmbolnăvit de poezie?
Oricum, niciun remediu nu e bun,
am încercat la fiecare farmacie.

/

Plutesc așa, la infinit,
cu golul golului în mine,
încă sperând, tot așteptând
vreun antidot al inspirației depline.

Ce cadru trist, dar necesar:
bolnav, cu inima confuză,
cu ultima suflare chiar –
artistul – căutându-și muză.

— Rachela

 

mulțimea vidă

dintr-un glob rămâne o linie spartă
și cercul se face pătrat.
toată geometria mea e condamnată.

emoțiile sunt 1 la infinit.
care e tot 1, culmea.
eu de fapt nici nu știu dacă mai cred în cifre.

neuronii mei se îndrăgostesc de cuvinte și fac sinapse cu ele.
numai așa își află alinarea.
evident, iese un scandal enorm, cele două elemente sunt fundamental incompatibile.

întreaga situație e un fel de teatru al absurdului.
un nonsens cu substrat filosofic.

și ca și cum nu ar fi îndeajuns,
cheia de interpretare s-a săturat de gălăgie și a plecat în concediu.

 

— Rachela

poemul firului de păr

viguros și etern,
mă căptușește într-un soi de poveste moale și tainică.

e cenușa nestinsă
a unui vis mistuitor ce îmbracă sacul de oase numit omul care sunt.

eroic de negru,
cade pe gât și pe spate ca o metaforă fluidă.

miroase a Chopin și dor;
și din izvorul acesta nesecat de negru, se va naște lumină.

— Rachela

metamorfoză

ilustrațiile simbolizează un proces: 

începând cu momentul inspirației, sau momentul contactului cu o idee și continuându-se cu felul în care aceasta transformă omul interior, dându-i alți ochi și șlefuindu-i profund identitatea.

în urma procesului, omul nu mai încape în cine era înainte, și astfel, este împins să devină creator.

creația lui este veșnică, și sinele, odată cu ea, eternizat.

 

— Rachela