Să fie lumină

Să fie lumină mai simplu că niciodată;
în tremur de om
și-n clipe uitate.

Să fie lumină
și noaptea, în somn.
Senini să visăm idei luminate.

Să fie lumină
în trupuri de sticlă
umplute cu praf și șterse de vreme.

Și peste sincere idealuri,
să fie lumină, să fie poeme.
În inimi de carne să nască pasiunea catrene.

În bătaia luminii mă satur profund.
Mă spăl și-mi găsesc începutul.
Și laud de-a pururi pe-Acela
ce împreunat lumina cu lutul.

 

— Rachela

Ești. Nu ești. Sunt

Tu nu mai rimezi cu nimic;
și eu nu te mai caut.
Mă sap pe mine
pentru ziua de mâine.
Căci tu ești și nu ești,
dar eu sunt întru totul.

Degeaba încolțești în câte-un gând de-al meu.
Degeaba mi se-aprinde vreo scânteie câteodată.
Tu ești și nu ești.
Eu sunt în absențele glasului tău.

Fantomă ce-mi ești!
Și nu-s supărată sau plânsă sau tristă.
Te-aștept să rezolvi ce-ai lăsat desfăcut.
Și fie de nu vii, tot n-are să doară,
căci orice-ar fi fost odinioară,
tu ești și nu ești, ai fost și n-ai fost.
Eu pururea sunt.

— Rachela

Nelămurire

De ce te găsesc în mine,
în străfundul unui gând netermimat,
în geneza universului sufletului meu
ca și cum ești deja acolo, așteptându-mă să mă nasc din ideile tale?

De ce îmi răscolești ființa-ntreagă?
Cum poate-un simplu nume să fabrice atâta nemaipomenită amețeală și poem?
Mă las pradă acestui val al emoției, chiar și dacă-ai să mă alungi, cum o și faci.
Căci ce e viața dacă nu cunoști ce-nseamnă a simți atâta dureros extaz?

— Rachela