la graniță

La granița cu tine însuți nu mai ai reședință nicăieri.
Ești acum un nomad care privește dincolo de graniță.

Dincolo și numai dincolo.
Nu fiindcă e ușor să lași în urmă,
ci fiindcă orice era în urmă s-a consumat.

Ce a fost nu mai este,
și fie și dacă te-ai uita înapoi,
ai vedea numai vid.
Înainte să totul, complet abstract de tine.

Cheia e să nu-ți fie frică, aici se greșește.
Frica e un stop automat, o amânare a călătoriei,
Adică o atrofiere în lipsa înaintării.

Dacă alegi să te oprești, alegi să mori,
fiindcă orice te oprește din înaintare omoară ceea ce putea fi dacă ai fi continuat.

Mersul tău e vital.
Ce se află dincolo depinde cu totul de cine ești acum,
iar acum nu ți se cere nimic mai mult decât curaj.

Granița o trec numai curajoșii,
niște fricoși, care de frica stagnării mortale, înaintează.
Ei sunt deschizătorii de drumuri.

— Rachela

 

diagnostic

Am vrut să scriu cu orice preț,
să rup tăcerea care mă mănâncă.
Am vrut să mântui golul pronunțat,
dar golul se mărește încă

Sunt impostoare, nu merit să scriu.
Dar nu știu care alta mi-e menirea…
În lipsa inspirației reale
nu fac decât să murdăresc hârtia.

Mi-aș da și viața pentru o idee,
un gând măcar, o constatare…
Mi se usucă ochii în orbite
și mâinile îmi plâng fără-ncetare.

Nici să mă internez nu pot;
ce să le spun?!
Că m-am îmbolnăvit de poezie?
Oricum, niciun remediu nu e bun,
am încercat la fiecare farmacie.

/

Plutesc așa, la infinit,
cu golul golului în mine,
încă sperând, tot așteptând
vreun antidot al inspirației depline.

Ce cadru trist, dar necesar:
bolnav, cu inima confuză,
cu ultima suflare chiar –
artistul – căutându-și muză.

— Rachela

 

mulțimea vidă

dintr-un glob rămâne o linie spartă
și cercul se face pătrat.
toată geometria mea e condamnată.

emoțiile sunt 1 la infinit.
care e tot 1, culmea.
eu de fapt nici nu știu dacă mai cred în cifre.

neuronii mei se îndrăgostesc de cuvinte și fac sinapse cu ele.
numai așa își află alinarea.
evident, iese un scandal enorm, cele două elemente sunt fundamental incompatibile.

întreaga situație e un fel de teatru al absurdului.
un nonsens cu substrat filosofic.

și ca și cum nu ar fi îndeajuns,
cheia de interpretare s-a săturat de gălăgie și a plecat în concediu.

 

— Rachela

poemul firului de păr

viguros și etern,
mă căptușește într-un soi de poveste moale și tainică.

e cenușa nestinsă
a unui vis mistuitor ce îmbracă sacul de oase numit omul care sunt.

eroic de negru,
cade pe gât și pe spate ca o metaforă fluidă.

miroase a Chopin și dor;
și din izvorul acesta nesecat de negru, se va naște lumină.

— Rachela

metamorfoză

ilustrațiile simbolizează un proces: 

începând cu momentul inspirației, sau momentul contactului cu o idee și continuându-se cu felul în care aceasta transformă omul interior, dându-i alți ochi și șlefuindu-i profund identitatea.

în urma procesului, omul nu mai încape în cine era înainte, și astfel, este împins să devină creator.

creația lui este veșnică, și sinele, odată cu ea, eternizat.

 

— Rachela 

 

do(a)r(e)

N-am spus la nimeni
cât de sincer mă doare.

Le-am spus că nu le spun.
că fie și dacă le-aș spune,
ei nu simt cât de sincer simt eu.

Au implorat să le spun,
m-au silit să mă expun.

N-am vrut să le zic.
Nu și nu.

Ei vor sentimente ieftine
ce se vând ușor și sigur.
Nesătuii. Nefericiții.

Eu nu simt în părți, nu-mi puteți porționa ideile.
Eu zbor prelung și neîntrerupt
fără să exist – existența înseamnă moarte.

Cuvintele mele, ca și mine, nu există pentru cei ce nu cunosc veșnicia.

/

Iată, curg verbele din mine, și nimeni nu le simte, nu se-apleacă să le pipăie.

N-am să spun la nimeni cât de sincer mă doare.
Îmi mângâi ideile care sângerează.

Plecați de la mine toți cei care vreți logos fără substanță.

Să nu mă mai căutați deloc.
Plec în căutare de om.

— Rachela

răspunsuri / cluj

e prea târziu ca să mai poți lega vreun gând,
e întuneric și lumină totodată.
orașul trăiește în mijlocul năzuințelor tale nocturne

el nu se schimbă, ci tainic același,
cuprinde un soi de veșnicie
pe care
tu o admiri copleșit din sfântul confort al unei inimi liniștite.

n-ai cunoscut o astfel de stare
ca atunci când privești Clujul, cu aceiași ochi de prunc plin de nădejde, ochii de odinioară care nu știu ce e neadevărul.

acum că ai te-ai spălat pe ochi de ceea ce credeai că trebuie să se întâmple,
ai aflat în sfârșit frumusețea clipei care este deloc cum ai crezut, dar exact așa cum trebuie să fie.

— Rachela

1/4 eu fără tu

de două ori pe secundă îți aud pielea;
de douăzeci de ori pe gând, te caut;
de șapte ori pe lacrimă, te simt.

ești o erezie, o abstractizare a oaselor mele amestecate cu sânge.

ești pigment din mine, esență de ceva îndepărtat, coajă de străin.

dulce, cu gust de măr, din cale afară de amar ești în sămânță.
părere, nu fapt.

de trei ori pe clipire te văd.
în somn, prin beznă, mi se pare că ai trecut pe lângă mine.

dacă ai fi o culoare ai fi mov, prin simplu fapt.
dacă ai fi o literă, n-aș ști să te rostesc.

odată pe idee îți văd nasul;
ceva despre el mă face să mă gândesc de două ori.

/
m-am ghemuit în mine însămi, m-am aruncat în țesuturile și celulele mele ca să capăt o clipă de liniște.

mi-am făcut casă în sfertul de secundă, căci jumătatea de secundă mi-ai furat-o.

acolo movul e roșu, litera-i număr;
acolo sunt doar eu eu, singură cu sfertul meu de secundă.

oarbă, surdă, absentă de orice pronume la persoana a doua singular,
sine absolut, necontaminat.

am ațipit în neantul acestei idei… aproape că am eternizat sfertul de secundă.

m-am trezit fredonându-te.

— Rachela

simetria – imn

Există un fel de pace în simetria lucrurilor. Într-un glob perfect sferic, o umbră perfect paralelă cu sursa ei, o curbură imaculată sau un spațiu absolut egal între două obiecte. Ceva în legătură cu simetria mă mișcă, mă caută, mă umple.
Așa ceva nu se poate explica. Nu fiindcă nu poate fi descris, ci fiindcă e imposibil de înțeles decât dacă e experimentată în profunzime emoția acestui concept.

E o liniște asurzitoare, o concretizare a sensului într-o linie perfect dreaptă. E ca și cum geometria cântă un imn care invocă sfințenie. Da, există ceva pur în simetric; ceva sfânt în geometria formelor.
E ceva de nepătruns, ceva care nu poate fi atins de imperfecțiunea noastră asimetrică, ceva perpendicular cu eternitatea – o frântură din perfecțiunea lui Dumnezeu.

— Rachela

cochilie

singur, un pat ca celelalte,
îngust, cât numai de un ins,
și lampa cea de pe noptieră
m-au cunoscut și m-au deprins.

același ceai, aceeași cană,
aceeași pătură cu gri,
aceleași goluri ne-nțelese
mi le-am umplut cu poezii.

aicea s-a creat lumina
și tot aicea, primul vers.
azi îmi sunt martori vii pereții
la lacrimile ce le-am șters.

aici, în încăperea asta
în care timpul stă în loc,
mi-au crescut aripi peste carne
și-n ochi mi s-a aprins un foc.

— Rachela