metamorfoză

ilustrațiile simbolizează un proces: 

începând cu momentul inspirației, sau momentul contactului cu o idee și continuându-se cu felul în care aceasta transformă omul interior, dându-i alți ochi și șlefuindu-i profund identitatea.

în urma procesului, omul nu mai încape în cine era înainte, și astfel, este împins să devină creator.

creația lui este veșnică, și sinele, odată cu ea, eternizat.

 

— Rachela 

 

do(a)r(e)

N-am spus la nimeni
cât de sincer mă doare.

Le-am spus că nu le spun.
că fie și dacă le-aș spune,
ei nu simt cât de sincer simt eu.

Au implorat să le spun,
m-au silit să mă expun.

N-am vrut să le zic.
Nu și nu.

Ei vor sentimente ieftine
ce se vând ușor și sigur.
Nesătuii. Nefericiții.

Eu nu simt în părți, nu-mi puteți porționa ideile.
Eu zbor prelung și neîntrerupt
fără să exist – existența înseamnă moarte.

Cuvintele mele, ca și mine, nu există pentru cei ce nu cunosc veșnicia.

/

Iată, curg verbele din mine, și nimeni nu le simte, nu se-apleacă să le pipăie.

N-am să spun la nimeni cât de sincer mă doare.
Îmi mângâi ideile care sângerează.

Plecați de la mine toți cei care vreți logos fără substanță.

Să nu mă mai căutați deloc.
Plec în căutare de om.

— Rachela

răspunsuri / cluj

e prea târziu ca să mai poți lega vreun gând,
e întuneric și lumină totodată.
orașul trăiește în mijlocul năzuințelor tale nocturne

el nu se schimbă, ci tainic același,
cuprinde un soi de veșnicie
pe care
tu o admiri copleșit din sfântul confort al unei inimi liniștite.

n-ai cunoscut o astfel de stare
ca atunci când privești Clujul, cu aceiași ochi de prunc plin de nădejde, ochii de odinioară care nu știu ce e neadevărul.

acum că ai te-ai spălat pe ochi de ceea ce credeai că trebuie să se întâmple,
ai aflat în sfârșit frumusețea clipei care este deloc cum ai crezut, dar exact așa cum trebuie să fie.

— Rachela

1/4 eu fără tu

de două ori pe secundă îți aud pielea;
de douăzeci de ori pe gând, te caut;
de șapte ori pe lacrimă, te simt.

ești o erezie, o abstractizare a oaselor mele amestecate cu sânge.

ești pigment din mine, esență de ceva îndepărtat, coajă de străin.

dulce, cu gust de măr, din cale afară de amar ești în sămânță.
părere, nu fapt.

de trei ori pe clipire te văd.
în somn, prin beznă, mi se pare că ai trecut pe lângă mine.

dacă ai fi o culoare ai fi mov, prin simplu fapt.
dacă ai fi o literă, n-aș ști să te rostesc.

odată pe idee îți văd nasul;
ceva despre el mă face să mă gândesc de două ori.

/
m-am ghemuit în mine însămi, m-am aruncat în țesuturile și celulele mele ca să capăt o clipă de liniște.

mi-am făcut casă în sfertul de secundă, căci jumătatea de secundă mi-ai furat-o.

acolo movul e roșu, litera-i număr;
acolo sunt doar eu eu, singură cu sfertul meu de secundă.

oarbă, surdă, absentă de orice pronume la persoana a doua singular,
sine absolut, necontaminat.

am ațipit în neantul acestei idei… aproape că am eternizat sfertul de secundă.

m-am trezit fredonându-te.

— Rachela

simetria – imn

Există un fel de pace în simetria lucrurilor. Într-un glob perfect sferic, o umbră perfect paralelă cu sursa ei, o curbură imaculată sau un spațiu absolut egal între două obiecte. Ceva în legătură cu simetria mă mișcă, mă caută, mă umple.
Așa ceva nu se poate explica. Nu fiindcă nu poate fi descris, ci fiindcă e imposibil de înțeles decât dacă e experimentată în profunzime emoția acestui concept.

E o liniște asurzitoare, o concretizare a sensului într-o linie perfect dreaptă. E ca și cum geometria cântă un imn care invocă sfințenie. Da, există ceva pur în simetric; ceva sfânt în geometria formelor.
E ceva de nepătruns, ceva care nu poate fi atins de imperfecțiunea noastră asimetrică, ceva perpendicular cu eternitatea – o frântură din perfecțiunea lui Dumnezeu.

— Rachela

cochilie

singur, un pat ca celelalte,
îngust, cât numai de un ins,
și lampa cea de pe noptieră
m-au cunoscut și m-au deprins.

același ceai, aceeași cană,
aceeași pătură cu gri,
aceleași goluri ne-nțelese
mi le-am umplut cu poezii.

aicea s-a creat lumina
și tot aicea, primul vers.
azi îmi sunt martori vii pereții
la lacrimile ce le-am șters.

aici, în încăperea asta
în care timpul stă în loc,
mi-au crescut aripi peste carne
și-n ochi mi s-a aprins un foc.

— Rachela

My journey with anxiety

My life has been filled with many joys, and my struggle with anxiety doesn’t mean that I’ve lived a sad life, far from it. But it is a part of my life, and in order to be vulnerable, honesty is neccessary. I dislike being so personal online, but for some time, something has been urging me to write openly about this. I don’t know if it will help anybody, but I at least hope it will raise some awareness.

Where to even begin…?
I guess I’ll start with little Rachel, somewhere around age five or six.
I remember always being agitated while sleeping. My legs wouldn’t stand still, and an intense shiver like sensation took over my body. It made me restless and it affected my sleep quite a bit.

After a doctor’s appointment we found out that my brain activity would not shut down during nighttime, and that it was just as active as in the daytime. That’s all I remember, but I know my mother was very worried.

As I grew a bit older, around eight or nine years old, I remember worrying a lot. Whenever anything would go wrong in my life or around, I felt personally affected. If I had done something wrong especially, or not well enough, I would be very worried and hard on myself. I remember this one time, somewhere around third grade, sitting in the bathroom on the floor, counting all of the things I was worried about on my fingers, and figuring out solutions, and trying to find ways to resolve them, to “cross them off the list”, for I knew that that was the only way I could stop the nausious like sensations I was feeling.

For many years I had no idea what it was I was feeling; that particular feeling that was the same each time, whenever there was lack of harmony, trouble or simply uncertainty. I would call it “my Thing”, and I remember thinking to myself how strange I was from everyone else, because I had never seen or heard of anyone feeling things like I was. I thought it to be very strange, it was fear mixed with a guilt like sensation, a pounding in my chest and a car sick feeling all at once. Nausious, restless and with no appetite to eat, often for no apparent reason.

I didn’t know how to describe it to others, so I never even tried telling anyone. I thought I wouldn’t be taken seriously anyway. As a kid, I often felt like adults didn’t take children seriously. So that was that.

The years went by, and I didn’t pay much attention to it, I accepted the fact that that was how it was and coped with it. It got easier too. I don’t remember it being a constant struggle back then; more like an episode that would come up now and again.

In 8th grade, one of the youtubers I followed, made a video about a topic called “Anxiety”. Now, I had previously heard the term, but that was all I knew of it. As I watched her video, and as she explained what anxiety was and how it manifested itself, I remember bursting into tears, for I finally felt understood. Cliché as that might sound, it felt good to be understood, and to know that I wasn’t alone and peculiar.

It has always helped me to give names to things, so that I could know where to put them and how to approach them. So, having a name for what I felt, and finding out it is common, and many struggle with this, gave me so much relief.
In spite of this new found clarity, I still never told anyone.

Eventhough I now had a name for it, and coud better describe it, I still thought I wouldn’t be taken seriously. I thought I would come off as overdramatic and attention seeking. I had been called exhuberant and dramatic before, so I thought if I told anybody, they would think I’m exagerating. Plus, it was just easier to keep it to myself. That way I felt safe, that was how I had grown accustomed to do it.

I never had panic attacks until highschool. Now whenever my anxiety would peak, I’d have one.
My anxiety began to revolve around feeling overwhelmed with how insufficient I felt in my looks, school and relationships. These fears made me project immense worry into the future, always anxious weather or not I’d be good enough to make it in the end.

I still didn’t let others find out…

My parents began to realise that I was becoming more and more stressed out, for it was beginning to be quite evident.
I was beginning to get tired of keeping it inside too. It felt exhausting.

My dad asked me a few times, while seeing me in states of stress and intense panic, if I felt this way frequently, and I told him I did.

One night while we were on vacation in the States, and after several nights of insomnia, I had a breakdown, and eventhough by now, my fammily knew something was wrong, I made it clear.

Since then, things have been pretty much the same. Some days are better than others.
By now, I know what triggers it most of the time, (anxiety or panic can sometimes strike out of the blue with no aparent reason or cause) and I have learned how to cope with it.

Getting out of the house and going in the garden to breathe fresh air helps, deep breaths help, music helps, worship helps, writting things down helps, exercising helps, talking about it with someone else helps.
And while these things help tone it down, and sometimes eliminate it momentarily, it always comes back, and these things don’t always work.

Through it all, God is sovereign and more than anything, His steadfast love is what keeps me going. My most effective tool in fighting with anxiety has been letting go, and letting Him take control. He is my peace. And though I tend to rely on my own strength, it never takes long to remember how little strength I have on my own.

If you struggle with anxiety, I hope you could relate to some things, and I hope you found at least some encouragement. If not, let this be your encouragement:

Peace I leave with you; my peace I give to you. Not as the world gives do I give to you. Let not your hearts be troubled, neither let them be afraid. – John 14:27

I promise you there is light out there to be found.

— Rachel

 

infinitiv

verbul „a fi” e creion ascuțit,
cu el mă hașurez ca să trăiesc;

constat că-mi ajunge un verb să exist,
substantivul, de azi mi-e facultativ.

iubesc „a fi”-ul prin care sunt,
nu doar lut, ci fapt și esență;

dar, mai presus de uimirea că sunt,
mă copleșește o taină anume:

„a fi” e doar infinitivul
pe care-l conjug ca să aflu uimită că “ești”.

— Rachela

 

vreau

vreau să fii ireversibil, nestrămutabil, complet palpabil;

vreau certitudinea că ești, că miști, că simți și că iubești;

vreau siguranța că nu pleci, că ai să lupți și-n zile reci;

vreau brațe sincere și os adevărat, vreau să cunosc un sentiment nealterat.

vreau ca atâta timp cât ești, să nu mai vreau nimic; cu tine să am, cu tine să fiu, întreg, circular, sferic.

 

— Rachela

nesentimente

în versuri succede un gând
temperat
nimic tumultos
împrăștiat
destin și os
neterminat.

agitat piciorul drept
agitat
sângerânde buze
dor însângerat
vene pronunțate
gol frustrat.

cofeină-n alburi
clar amestecat
stări cu rimă albă
refocalizat.

perpendicular pe unghie
lumea a-ncetat
e nesomn nesincer
cenzurat.

elegantă frică
rost decolorat
mov în amintire
mov uzat.

în sfârșit mă plouă
embrion spălat
eul meu pătat
resemnat.

— Rachela